Paccard, Balmat, Alpenstock si Mont Blanc

Autor: Nicusor Bobocea

Ghid montan / Alpine Adventure Romania

“Ascensiunea a fost magnifică, un test extraordinar de anduranță și curaj susținut, realizată numai de acești doi oameni, fără să fie asigurați în coardă și fără pioleți, încărcați cu echipament …” (C. Douglas Milner)

 În fiecare an, o medie de peste 20.000 de persoane urcă pe Mont Blanc. E o cifră fantastică dacă ții cont de faptul că majoritatea acestor ascensiuni se realizează în lunile de vară, din iulie și până în septembrie. Probabil că sunt peste 5000 de oameni care urcă pe vârf în fiecare din aceste luni, ceea ce înseamnă mai bine de 165 de ascensiuni reușite în fiecare zi cu o medie de 13 persoane care sunt pe vârf la orice oră de la prima geană de lumină și până seara foarte târziu. Destul de aglomerat, aș zice. Parcă nici pe Caraiman nu e așa de agitație.

Și dacă în Carpații noștri suntem ignoranți pe ce istorie montană călcăm în potecă, în Alpi și în mod special în Mont Blanc, cei 20.000 pășesc efectiv pe istorie alpină. Și alpinismul, așa cum îl știm noi, începe din august 1786, odată cu prima ascensiune a Mont Blanc-ului.

Sau poate de fapt ceva mai devreme… cu 25 de ani înainte. Un anume Horace-Bénédict de Saussure, cu pasiuni curat iluministe – geologie, plante și tot felul de măsurători științifice – pusese ochii pe Mont Blanc, încercase să-l urce, fără succes, și, hotărând că cel mai probabil nu se poate urca a promis o recompensă serioasă celui care va ajunge pe vârf.  Un personaj interesant și foarte activ, cu vârfuri de peste 3000 la activ. Plimbările lui științifice pe Mer de Glace au făcut senzație la vremea respectivă și inevitabil, așa cum se întâmplă și acum, zona a devenit imediat destul de frecventată. Economia de piață funcționa și atunci și, la o așa cerere, au apărut imediat și pachetele turistice ale operatorilor locali, mai exact sătenii din Chamonix care îi ghidau pe turiștii de secol XVIII pe ghețar.

Concurența a fos vioaie și a dat rezultate în 1786 când Jacques Balmat (24 de ani), sătean și ghid fără acreditare din Chamonix  și Michel Paccard (29 de ani), doctor și pasionat de chestiuni științifice, și el din Chamonix, au reușit să urce împreună vârful pe ruta, acum istorica, Grand Mulets. Toată tura a durat ceva mai bine de 14 ore, cu de toate: treceri riscante peste crevase, mers extenuant prin zăpadă cu crustă care se rupea la fiecare trei pași, pante înghețate cu peste 40 de grade înclinație urcate, rucsacuri grele încărcate cu echipament științific pentru 35 de minute de măsurători pe vârf, bivuac la coborâre, etc.

Cum încă nu se făceau poze de vârf care să dovedească reușita ascensiunii, cei doi au legat în vârful alpenstock-ului o batistă care să fie – și a fost – observată din Chamonix.

Balmat și-a primit recompensa de la de Saussure pe care l-a și ghidat în anul imediat următor pe vârf. Bineînțeles, ulterior, a existat și o controversă aprinsă cu privire la cine a condus de fapt ascensiunea, cine a identificat ruta, etc., dar cert este că ambii au fost conștienți și foarte mândri de ceea ce au realizat, indiferent de motivele care i-au determinat pe fiecare în parte să facă așa ceva (banii, interesul științific, orgoliul de a fi primul care urcă pe vârf, etc.).

Mai interesant însă este cu ce echipament și cum au urcat vârful. În ce privește echipamentul, nimic nu era nou sub soare…sau pe munte. La acel moment, cam toată tehnologia era deja în uz de cel puțin 2-300 de ani. Au folosit un precursor al pioletului numit alpenstock, un baston de lemn lung de doi-trei metri care, în partea de jos, avea atașat un capăt metalic ascuțit folosit pentru menținerea echilibrului pe pante înghețate sau pentru trecerea crevaselor mai mici. Separat, Balmat, așa cum se vede în fotografie, avea cu el și o secure care pe care o folosea pentru săpatul treptelor în gheață sau zăpada înghețată. Cât despre colțari … aveau și ceva de genul ăsta, cu câteva crampoane. Cred însă că pălăriile, mănușile de lână sau piele, paltoanele de pe ei nu rezistau prea bine la precipitații, frig și vânt. Oricum, s-au descurcat bine. Trebuie însă să fi fost totuși o ascensiune extenuantă și tensionată. Paccard, la coborâre, aproape a orbit din cauza soarelui și a zăpezii. 

Și dacă genul ăsta de echipament era deja folosit de mult timp în zona montană de ce nu a fost urcat Mont Blanc-ul cu un secol mai devreme sau cu două? Cu siguranță că și atunci erau destule persoane curioase și determinate și cărora să le fi plăcut să urce pe munte. Ca să punem ascensiunea Mont Blanc-ului în context, ar fi bine să ne amintim că:

– Voltaire și Rouseau mureau în 1778 (un an destul de trist);

– Denis Diderot publica în 1772 ultimul volum din cea mai vestită Enciclopedie (bineînțeles după Wikipedia), al cărei scop declarat era “să schimbe cum gândesc oamenii”;

– von Humboldt deschidea rute noi pe Amazon pe la 1800;

– Benjamin Franklin se ocupa prin anii 70-80 de electricitate, meteorologie, temperatură, lumină;

– James Watt reușea în 1776 să instaleze primele motoare cu aburi în câteva companii private;

– Frații Montgolfier ridicau în aer 1782 primul balon;

– În 1789 intra în vigoare Constituția americană și tot în 1789 parizienii se apucau de cea mai importantă revoluție din istorie.

Așa că nu cred să fie vreo coincidență că cineva s-a gândit să urce pe Mont Blanc în exact aceeași perioadă. Par să fi fost vremuri interesante … evident nu pentru toți.

După o pauză de război, pe la 1808, Mont Blanc-ul era urcat pentru prima dată de o femeie – Marie Paradis, fără ca de data aceasta să mai existe vreo motivație științifică sau economică la bază. Urcatul pe munte pentru munte și de dragul premierelor pe munte începuse.

Surse utilizate:

The summits of Modern Man (Peter H. Hansen)

https://en.wikipedia.org/wiki/Mont_Blanc

http://www.summitpost.org/the-1rst-ascent-of-mont-blanc/850467